Prințul Harry spune că, la două-trei zile după sosirea în Canada cu Meghan și fiul lor Archie, la sfârșitul lui 2019, a avut o „cădere de adrenalină”, urmată de aproximativ două săptămâni de depresie. Plecase pentru a se îndepărta de stres și a putea gândi, însă povestește că ajunsese să simtă că nu putea funcționa fără adrenalină.
Harry vorbește despre această experiență în cursul Redefining Grief: Building Resilience Through Loss, pe care MasterClass l-a lansat pe 8 octombrie 2026, înaintea Zilei Mondiale a Sănătății Mintale, din 10 octombrie. Partenera sa de discuție este Mary-Frances O’Connor, psihologă și cercetătoare în neuroștiința doliului, care studiază efectele pierderii asupra creierului și organismului.
Potrivit MasterClass, cursul abordează reprimarea durerii și reconstruirea vieții după pierderi precum moartea unei persoane apropiate, divorțul, boala sau relocarea. Pentru O’Connor, doliul este un proces prin care treci, nu ceva ce lași pur și simplu în urmă.
Ce s-a întâmplat în primele zile din Canada
Harry și Meghan petreceau sfârșitul lui 2019 pe insula Vancouver, alături de Archie, care avea câteva luni. Harry explică faptul că voia să ia distanță față de tot ce îl înconjura, pentru a avea spațiu să se gândească. Acolo a trăit însă o stare pe care spune că nu o mai cunoscuse.
„Fiind în Canada, departe de mediul stresant în care, probabil, corpul meu era pur și simplu inundat de adrenalină, în două-trei zile am trecut prin această cădere de adrenalină, ceva ce nu mai trăisem niciodată până atunci”, povestește el.
Harry descrie senzația că avea nevoie de stres pentru a obține adrenalina care îi făcea creierul să funcționeze. Acasă, spune că nu mai reușea să fie de folos.
„De fapt, am intrat într-o depresie timp de aproximativ două săptămâni și simțeam că nu pot funcționa fără adrenalină.”
Această perioadă a precedat anunțul din ianuarie 2020 prin care Harry și Meghan și-au făcut publică intenția de a se retrage din rolurile de membri activi ai familiei regale britanice. Ulterior, cei doi s-au mutat în Statele Unite.
Anii în care răspundea „Sunt bine”
În aceeași discuție, Harry leagă dificultățile sale de anii de după moartea prințesei Diana. Mama sa a murit în 1997, când el avea 12 ani. Spune că statutul de prinț putea lăsa impresia că avusese parte de cel mai bun ajutor posibil, însă continua să sufere și nu avea unde să-și exprime acele sentimente.
„Timp de 15, 20 de ani, când eram întrebat: «Ești bine?», răspunsul meu era: «Sunt bine». Era amorțeală, o închidere emoțională”, explică Harry.
El spune că adrenalina îl împingea înainte și că a avut un rol în decizia de a intra în armată, la 20 de ani. Acolo, sarcinile îi ocupau atenția: trebuia să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut și nu prea mai putea să se gândească la altceva. Descrie armata drept „distragerea perfectă” și spune că a mers de două ori la război crezând că își putea lăsa sentimentele în urmă.
Harry se numește un „student al doliului”. Una dintre dificultățile despre care vorbește este vinovăția pe care o simțea la perspectiva de a fi fericit fără mama sa. Bucuria îi părea o formă de neloialitate față de Diana.
„Simțeam că trebuia să fiu trist și să fiu amorțit emoțional pentru a-i demonstra că îmi lipsea.”
Râsul Dianei și ajutorul primit în terapie
Harry povestește că ajunsese să nu-și mai amintească râsul mamei sale. Un terapeut i-a sugerat să folosească parfumul Dianei, iar Harry spune că acest lucru l-a ajutat să „deblocheze tot ce fusese blocat înainte”.
Harry spune că a ajuns să privească diferit posibilitatea de a fi fericit fără ea. „Ceea ce am descoperit, de fapt, a fost că ea voia doar să fiu fericit”, afirmă el.